Dupa ce am nascut, cea mai mare preocupare a mea a fost sa imi alaptez copilul. Cand mi-a trecut obsesia pentru ca si reusisem sa fac asta, venise deja primavara. Timp numai bun pentru a ne poza noi frumusel, ca o familie adevarata ce suntem. Totul bine si frumos, numai ca eu atunci am si constata ca sunt cat o balena. Drept e ca, nu stiu sa imi explic acum de ce, pierderea rapida a kilogramelor ramasese doar un punct pe ordinea de zi.
Nu am stat niciodata bine cu ele. Cu kilogramele. Adica, aproape mereu au fost cam multe, iar atunci cand au fost taman cate aveam nevoie, asta s-a intamplat pentru o scurta perioada de timp. Este, deci, evident, ca dupa nastere aratam (aproape) ca o balenuta esuata. Cand am reluat alergarile, mi s-a parut cel mai greu lucru din lume, dupa 2 km simteam ca daca nu mor atunci, sigur asta se va intampla dupa 3 secunde. Ei bine, una peste alta, aniversarea de un an a fie-mii m-a prins tot cu kilograme in plus ramase de la nastere. Planuri, socoteli, ce si cum fac, dar de facut nu am facut decat sa reiau alergarile, sa incep sa le pot face din nou constant, ba chiar sa particip la vreo doua curse de 10 kilometri. Le-am terminat, da, surpriza. Kilogramele mele in plus insa nu se duceau, asa ca in septembrie, dupa o vacanta la Berlin unde am mancat sushi all you can eat si alte nebunii de care nici nu imi mai aduc aminte, mi-am zis gata. Stop. Pana aici. De cum aterizez la Bucuresti incep chestia aia cu stilul de viata sanatos, cu alimentatia echilibrata, si gata, pana la Craciun sigur voi avea 5 kilograme mai putin. Atat imi doream intr-o prima faza.
La o saptamana dupa inceperea acestui plan am aflat ca sunt din nou insarcinata. Si va jur, a fost socul vietii mele. Cum de ce? Pai sa va explic: eram inca grasa. Urma sa mi se deformeze corpul si asa inca deformat. Nu mai puteam sa ma tin de plan. Am constatat brusc si fara drept de apel cat timp am pierdut fara sa am cu adevarat grija de mine doar atunci cand am fost pusa in fata unei situatii precum cea a unei noi sarcini. Dar, inainte de toate, eram socata pentru ca, dupa ce ma chinuisem timp de 6 ani sa obtin prima sarcina, facusem interventii, pierdusem sarcini si devenisem mama la 40 de ani, nici o secunda nu mi-a trecut prin cap ca o sa mai raman vreodata insarcinata. Imi traiam minunea cu fii-mea, multumeam cu toate ocaziile pentru ce am primit, am avut chiar ganduri de adoptie, pentru ca simteam sa dau ceva inapoi, dar nu, nu ma mai gandisem ca raman insarcinata. La aproape 42 de ani.
Felicitari pt noua sarcina si pt blog. M am regasit in posturile tale. Si eu sunt mama unui baietel de 10 luni si anul asta fac 40 de ani. Si ne dorim si noi sa mai vina si alti spiridusi, dar cum ai remarcat si tu….se intampla cand se intampla si mai ales nu cand vrei tu.Multa sanatate si sarcina usoara.
Asa e, ei vin la noi exact atunci cand vor ei si cum vor ei. Si tocmai asta este minunat in toata aceasta poveste! Iti doresc sa ti se intample inca o minune si sa fiti toti fericiti!