Doamne, atat de libera m-am simtit, ca aproape mi s-a facut frica! Incepuse sa imi placa.

Am facut multa vreme reviste. La inceput am scris, apoi am inceput sa coordonez echipe. Implicit, sa scriu mai putin. Chiar si asa, imi placea. Munca la reviste era ceva cool si… cum sa va spun, vedeai ca iese ceva din mana ta. Aveam si o echipa de oameni faini alaturi, ne simteam bine unii cu altii, desigur, cu inerente frecusuri care se petrec intre oameni care stau prea mult impreuna.

A venit insa un moment in care am parasit revistele si echipa. Conducerea firmei se schimbase, oamenii noi isi doreau oamenii lor, asa ca mi-au propus o despartire ce s-a dorit amiabila. De cand incepusem sa lucrez, fusesem angajata la corporatie. De luni pana vineri (sigur ca, inevitabil, au fost si weekenduri lucrate), cu un program de redactie, deci nu extrem de rigid, dar, normal, cu prezenta zilnica. Ei bine, in primele mele zile sa le zicem libere am fost teribil de speriata. Nu ma regaseam, imi fusese parca impusa o alta rutina pe care nu o cautasem, iar cea veche disparuse subit, fara ca eu sa imi doresc neaparat asta. Stiam deja ce vreau sa fac, urma sa lucrez la firma noastra, pusa in urma cu cateva luni in functiune de Th. Deci nu eram chiar frunza in vant. Si totusi, intr-un fel, asa ma simteam.

Apoi, a aparut primul meu client. Extrem de repede, asa ca nu am avut foarte mult timp la dispozitie sa imi plang de mila. Tin minte si acum ca intr-o zi de luni – da, acea zi a saptamanii atat de hulita – m-am dus la o intalnire la Universitate. Era un sfarsit de aprilie calduros, am terminat destul de repede intalnirea si apoi am luat-o in jos pe bulevard. Eram eu, libera, fara sa fiu nevoita sa ma duc la un program anume, oamenii grabiti de pe bulevard si soarele. Doamne, atat de libera m-am simiti ca aproape mi s-a facut frica! Nu numai ca nu ma mai simteam pierduta, dar chiar incepuse sa imi placa. La nebunie.

Se fac in curand trei ani de atunci. Am mai avut momente de libertate suprema, dar si momente in care am constatat ca lucrurile nu sunt deloc atat de simple tot timpul. Ca uneori nu ai libertate nici cat aveai inainte, ca timpul inseamna realmente bani, ca tot ce faci acum faci fix pentru tine. Au fost momente in care mi-au lipsit revistele. Si oamenii cu care lucram. Apoi, am invatat sa dau drumul lucrurilor. Pur si simplu, unele situatii nu se mai intorc. Si cu asta basta. Ma bucur de ce am, iar pentru ca mi-a fost dor sa scriu, a aparut acest blog.

Etichete:

postari similare

by
Previous Post Next Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

0 Distribuiri

DESPRE MINE

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

La 5 zile dupa ce am implinit 40 de ani, am nascut-o pe Thea. Ea a fost cea care mi-a implinit viata. Despre implinire si drumul complicat spre fericire, te invit sa citesti aici.
Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.