Cum am inceput sa alerg. Si de ce am continuat.

Aveam niste amici pe care ii tot vedeam ca alearga prin parc, la inceput cat sa isi miste burtile, apoi pe distante din ce in ce mai lungi. In timp, oamenii au ajuns de au participat la maratoane, mai intai in tara, apoi chiar si pe afara. Noi eram oau, cum e posibil asa ceva? Iaca-sa. Pai, hai sa vedem daca putem si noi. Asa ca intr-o dupa amiaza chiar frumusica de mai, echipati complet necorespunzator (nu aveam habar pe acea vreme despre cum ar trebui sa ne imbracam ca sa ne fie si bine atunci cand alergam), am pornit sa dam o tura de Moghioros. Eu am rezistat 700 de metri si am crezut ca mor. La propriu. Nu mai puteam respira, ma luase o durere cumplita de cap, imi tremuarau picioarele. Evident, o luasem prea repede pentru lipsa mea completa de antrenament de la acea vreme. Ca sa intelegeti: eram la acea vreme la distanta de 5 kilograme de greutatea normalo-ideala, nu mai facusem miscare din facultate (nici nu vreau sa socotesc in ani ce inseamna asta!) si am pornit repede, gandindu-ma cum sa dau mai repede gata 3 kilometri. E, m-au dat pe mine gata. 700 de metri. Th, in schimb, a reusit sa dea tura de parc completa. A venit si el gafaind, dar inca pe picioarele lui, parea ca e mai bine decat mine. Deh, o conditie fizica mai buna, mai jucase din cand in cand si fotbal. A, si picioare muuuult mai lungi. Cred ca si asta conteaza.

Culmea este ca, dupa ce am crezut ca mor atunci, nu m-am oprit. Am iesit din nou la alergare in zilele urmatoare. Tot asa, cu dat duhul din mine. Apoi, am inceput sa o iau mai usor, mi-am propus anumite distante, nu un timp in care sa le parcurg. Am trecut de la Moghioros in Herastrau, un loc muuuult mai prietenos pentru cei care alearga. Primul kilometru a fost o victorie. Apoi, am reusit jumatate de tura de lac. Alta victorie. Cand am reusit sa dau prima tura de lac, am crezt ca lesin. De data asta, de bucurie. 6 kilometri. Au devenit apoi o obisnuinta, aproape. Alergam cam de 3 ori pe saptamana, deja ma uitam la ceas sa imi imbunatatesc timpul, desi nu am fost niciodata buna la viteza. Dar faptul ca reuseam sa sau o tura de lac si la final sa stau pe picioarele mele era o victorie nemaipomenita pentru mine, una dintre cele mai nesportive persoane pe care le-am cunoscut vreodata.

De ce nu m-am oprit? In primul rand pentru ca m-a impins ceva mereu de la spate sa incerc putin mai mult, sa vad, poate reusesc. Apoi, culmea, mi-a placut. Dupa ce, timp de un kilometru imi reglam respiratia si ritmul, alergarea devenea o placere. Ascultam muzica in casti, imi goleam mintea sau, dimportiva, reuseam sa ma gandeasc la tot felul de lucruri a caror rezolvare de multe ori am gasit-o prin alergare. Si apoi, finalul. Momentul cand ajungi la capat si stii ca ai reusit. Este oau, jur! Senzatia de implinire pe care o ai e cam priceless, va spun! A contat, desigur, si faptul ca Th a continuat alergarile intr-un ritm sustinut, aveam in felul asta un fel de timp al nostru pe care insa, il petreceam separat. Si ne placea asta. El a ajuns la alt nivel, da, are la activ maratoane, multe competitii si, intre timp, a ajuns sa si organizeze curse de alergare. Acei primi 3 kilometri ai lui au fost, de fapt, primii pasi spre un hobby transofrma ulterior in job.

Am si eu cateva competitii la activ, unele in calitate de sustinator, altele chiar ca participant. Despre ele, in alta postare.

Etichete: , , ,

postari similare

by
Previous Post Next Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

0 Distribuiri

DESPRE MINE

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

La 5 zile dupa ce am implinit 40 de ani, am nascut-o pe Thea. Ea a fost cea care mi-a implinit viata. Despre implinire si drumul complicat spre fericire, te invit sa citesti aici.
Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.