Si iata-ma participand la competitii! Desi nu imi imaginam asta despre mine.

Daca mi-ar fi spus cineva ca o sa imi doresc sa particip la competitii de alergare, ar fi spus ca e cel putin nebun. L-as fi suspectat ca isi bate joc de mine. Si totusi, exact asta mi s-a intamplat. Cum?

Pai, in primul rand, traiesc alaturi de o persoana competitiva. Th si-a dorit mereu un loc pe podium. Indiferent despre ce podium vorbim. Si-a dorit mereu sa fie bun, cel mai bun daca se poate. Iar alergarea nu a facut exceptie de la aceasta regula. Asa ca inscrierea la competitii a fost un pas firesc, venit in urma alergarilor repetate. Mai intai, 10 kilometri, apoi semimaraton, apoi maraton. Primul pe asfalt, la Paris, cu un timp incredibil. 42 de kilometri in numai 3 ore si 21 de minute. Intre timp, multe maratoane montante. Medalii adunate si satisfactii pe masura.

Asa ca nu a durat prea mult si m-am inscris si eu la o competitie. Eu ma aflu la polul opus. Alergarile au fost intotdeauna pentru mine, pentru placerea mea, pentru pielea de gaina si sentimentul pe care ti-l da un numar de kilometri pe care i-ai terminat de alergat. Insa am constata ca ma motiveaza sa ma antrenez pentru o cursa, asa ca am zis hai sa incerc. Prima a fost de 10 kilometri prin Herastrau. Era pentru prima oara cand alergam 10 kilometri. Am ratacit traseul, marea mea teama, m-a durut cumplit un genunchi si a ajuns penultima. Groaznic, cu alte cuvinte. Asa ca m-am lecuit de curse pentru o vreme. Teama mea cea mai mare a fost sa nu ajung ultima. E ca un facut de ras suprem al competitiilor. Lumea a ajuns de mult, organizatorii stragn deja si iaca, mai apare o ratacita care inca alearga. Pai nu e rusinos? Teoretic, nu. Cum nu e rusinos nici daca nu termini o cursa. Se intampla. Si la case mai mari, asa ca nu ar trebui sa existe acest sentiment. Asta e teoria, practica insa m-a tinut o vreme departe de competitii.

Am alergat apoi la Semimaratonul Bucurestiului proba de stafeta si mi-a placut teribil. Au mai urmat si cateva curse de 10 kilometri, la al caror finish am reusit sa ajung cu bine. Apoi, provocarea cea mare a fost pentru mine o cursa prin padure. Provocare mai mare pentru ca terenul denivelat e mai greu de parcurs. Mai bun pentru articulatii, dar mai greu de parcurs. Au fost 10 kilometri prin Padurea Baneasa, la cursa organizata chiar de Th. Si a fost una dintre cele mai minunate experiente pe care le-am avut! Intr-o zi de primavara friguroasa, deci taman buna pentru alergare, prin padurea verde si plina de ghiocei, am parcurs cei mai grei, dar frumosi 10 kilometri. Este incredibil de fain sa alergi prin padure. Chiar daca trebuie sa fii mult mai atent ca pe asfalt, la crengi de copaci, pietre, radacini. Cu atat mai mult cu cat aveam si antecedente, prima oara cand am alerga tprin padure am cazut pe un genunchi care s-a facut cat o buturuga.

Visez de mult la un semimaraton. Au fost insa tot felul de evenimente la mijloc care m-au impiedicat sa imi implinesc aceasta dorinta. Stiu insa ca, asa cum e un timp pentru toate, la fel va veni si momentul la care voi trece linia de finish dupa 21 de kilometri. Sper doar ca asta sa se intample inainte sa implinesc 50 de ani!

Etichete: , , , , ,

postari similare

by
Previous Post Next Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

0 Distribuiri

DESPRE MINE

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

La 5 zile dupa ce am implinit 40 de ani, am nascut-o pe Thea. Ea a fost cea care mi-a implinit viata. Despre implinire si drumul complicat spre fericire, te invit sa citesti aici.
Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.