Maratonul de la Berlin, vazut dintre cei un milion de sustinatori

Cand am inceput sa alerg, mi-am dorit sa ajung repede-repede sa parcurg un maraton. Apoi, am vazut cat de greu e sa faci 3 kilometri si am amanat planurile pentru maraton. Mi-am propus atunci ca pana la 42 de ani sa alerg cei 42 de kilometri, insa cum socotelile nu s-au potrivit, iar acum gravida fiind nu pot alerga nici 420 de metri, am amanat din nou. Nici nu mai stiu pana cand si parca nici nu mai are asa mare importanta.

Ce nu am amanat niciodata a fost sa il sustin pe Th de pe margine, la maratoanele la care a decis ca participe. Unul dintre acestea a fost cel de anul trecut, din septembrie, de la Berlin. A ales Berlinul pentru ca maratonul de acolo este o experienta fantastica in sine – pe acel traseu au fost stabilite cele mai multe recorduri mondiale, atmosfera este incantatoare pe tot traseul – dar si pentru ca nu vazusem inca orasul. Asa ca ne-am suit in avion toti trei si am luat drumul capitalei Germaniei. Ma asteptam sa gasesc un oras curat si ordonat, avand in vedere ca este vorba despre un oras german. In schimb, am gasit foarte, foarte multa mizerie, inclusiv in parcuri, la metrou nu mai spun. Destul de multa lume necivilizata, e musai sa spun, si mai trebuie sa precizez ca erau toti germani, dupa cum graiau. Am mers mult pe jos, am mers si cu metroul, peste tot cam aceleasi lucruri, pe care, cum ziceam, nu ma asteptam sa le gasesc la nemti. Sunt multe orase in care am fost si de unde am plecat cu sentimentul ca abia astept sa ma intorc. Berlin nu este insa unul dintre ele.

Maratonul, in schimb, a fost o experienta. Atat pentru cei care au stat pe margine sa incurajeze, cat si pentru cei care au alergat, dupa cum mi-a spus Th. Va spun asa: un milion de oameni au fost pe strada in acea zi sa incurajeze alergatorii. Traficul de suprafata oprit in mare parte din oras, dar asta nu a fost neaparat o problema, pentru ca transportul subteran functioneaza impecabil la ei. Ce m-a impresionat la aceasta experienta este ca oamenii aceia privesc maratonul ca pe o sarbatoare care se intampla anual la ei in oras. Peste 40.000 de alergatori incurajati de un milion de oameni insirati pe tot traseul celor 42 de kilometri. Si nu oameni care stateau sa priveasca, ci care incurajau, tipau, cantau, fluierau, intr-un cuvant, se bucurau. Ii auzeai de peste tot. Evident, cea mai mare concentrare de sustinatori, la finish, la poarta Brandenburg.

Nu stiu cum este sa alergi un maraton. Stiu ca de pe margine se simte emotie pentru fiecare dintre cei care trec pe langa tine, dar mai ales atunci cand reusesti sa il vezi pe cel pe care il sustii macar pentru o clipa. Traiesti parca alaturi de ei emotia, doar banuiesti efortul, ii admiri pentru ceea ce fac. Mi-ar placea mult ca si la maratonul de la Bucuresti stirea sa fie ca au iesit mii de oameni in strada sa ii sustina pe alergatori, nu ca s-a inchis traficul si ca soferii au fost extrem de nemultumiti pe ideea: Ce, maraton ne trebuie noua?

Etichete: , , , , , ,

postari similare

by
Previous Post Next Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

0 Distribuiri

DESPRE MINE

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

La 5 zile dupa ce am implinit 40 de ani, am nascut-o pe Thea. Ea a fost cea care mi-a implinit viata. Despre implinire si drumul complicat spre fericire, te invit sa citesti aici.
Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.