Cine poate sa spuna daca suntem prea diferiti?

Stiti cum e cu dragostea (aproximativ) la prima vedere? Eu, da. L-am vazut si am si simtit fluturii in stomac. Jur ca m-am indragostit iremediabil. La inceput, chiar am avut ceva de luptat pentru ca relatia noastra sa existe, i-am scris scrisori, am suferit pe alocuri, dar acum, uitandu-ma in urma, a meritat fiecare lacrima varsata si fiecare litera scrisa pe hartiile cu promisiuni de bine. Sigur ca pe acea vreme nici macar nu imi trecea prin cap ca vom merge pe acelasi drum, impreuna, 16 ani, ca vom avea doi copii si, culmea, ne vom si casatori. Dar asa a fost sa fie si zau daca imi pare rau. Dupa cum va puteti da seama, 16 ani e un timp suficient pentru a-mi da seama cat de diferiti suntem in unele privinte. In care? Pai…

El este ratiunea intruchipata. Ia decizii numai bazate pe argumente, uneori dupa zile intregi de gandire. Da, despica firul in patru, lucru care, marturisesc sincer si public, pe mine ma plictiseste deseori pana in maduva oaselor. Pentru ca eu sunt emotionala, impulsiva, daca vreau sa fac ceva, fac, fara sa stau prea mult pe ganduri. Chiar daca asta inseamna sa imi cumpar pantofi cu un numar mai mare. Pai, daca imi plac? Ehe, nu stiti cum e cand isi cumpara Th pantofi. Uneori dureaza si jumatate de an, in primul rand pentru ca nu e convins ca ii trebuie cu adevarat. Aici, alt contrast: eu cumpar si cand nu e neaparat nevoie, el numai si numai cand e sigur ca trebuie. Sigur, asta puteti spune ca face parte din apanajul femeilor si probabil ca nici nu gresiti prea tare.

Eu tin la ordine pana la a fi obsesiv compulsiva. El este dezordinea intruchipata, lucru pentru care l-am amenintat in repetate randuri cu despartirea. Nu pare sa il fi impresionat prea tare, lucrurile nu s-au remediat semnificativ. Poate doar la mine a intervenit ceva mai multa resemnare sau, asa cum imi place mie sa zic, m-am mai maturizat, daca asta inseamna ca am acceptat sa las si cateva lucruri nestranse dupa el. Am reusit sa accept intr-o oarecare masura ca asa e el, fara sa ma mai gandesc ca asta este un motiv de divort scandalos.

El este perfectionist. Mie imi place sa initiez lucruri, dar ar fi minunat daca altul le-ar finaliza. Abia-abia ma abtin sa nu devin adepta lui “merge si asa”. El, pe de alta parte, sufera de acel perfectionism care doare uneori. De pilda, pe vremea cand era mai incepator intr-ale gatitului si pentru ca nu putea sa sufere sa gaseasca in mancare codite de patrunjel, prefera sa stea sa aleaga frunza cu frunza partunjelul de pe tija si numai dupa aia sa il toace si sa il puna in mancare. Va spun, s-a crucit multa lume cand a vazut asta, desigur dupa ce aceleasi persoane au crezut ca exagerez cu povestile mele despre frunzele de patrunjel ale lui Th. S-au lamurit ca nu era asa.

Asta cu gatitul e o alta diferenta intre noi. Eu as sta cat mai departe de bucatarie. Nu imi place decat sa sterg aragazul de praf (asta face parte din povestea aceea obsesiv-compulsiva despre care am scris putin mai sus, da?). Lui Th ii place sa gateasca. Sigur, nu in fiecare seara, nu toate felurile de mancare, dar ii place. Si asta mi se pare important, aici ne completam foarte bine. Eu il las pe el sa se exprime cat de des se poate. Pentru ca asta ma tine pe mine departe de incaparea infioratoare numita bucatarie. Thanks, God!

Perfectionismul lui vine la pachet cu rabdarea proverbiala de care da deseori dovada. Impulsivitatea mea, asa cum va puteti imagina, e sora buna cu nerabdarea. Si vad ca, pe masura ce inaintez in varsta, pierd si farama aia care imi mai ramasese nealterata. Th are rabdare sa explice, se enerveaza rar, dar e drept ca atunci cand o face compenseaza pentru cateva luni in care a parut ca nimic nu il poate clinti. Stiu asta prea bine, pentru ca, fireste, eu sunt persoana care reuseste sa il scoata din pepeni cel mai des. Si nu pentru ca as fi eu enervanta – doamne fereste! -, ci pentru ca petrece cel mai mult timp cu mine si, nah, e inevitabil. Eu ma enervez usor, des, dar mult mai firav ca el.

E genul de om care, daca ai plete pana la sold si vii intr-o buna zi ras in cap, e foarte, foarte posibil sa nu observe. Care nu prea isi da seama cand am o rochie noua pe mine (asta e si un avantaj, ca pot sa imi cumpar mai multe) sau cand m-am aranjat la par. Eu vad si cand isi taie unghiile, desi, daca tot suntem sinceri pana la capat, ultima oara nu am vazut cand s-a tuns (tot de la varsta o fi?). Stiu cand si-a pus pantalonii noi pe el, imi place sa ii spun asta, il complimentez deseori, pentru ca asa simt, nu pentru ca asa trebuie. El are o relatie proasta cu complimentele, asa ca le foloseste rar. Pentru ca asa e el. Iar eu am suferit o vreme din aceasta cauza, dar fara sa raman cu sechele.

Dupa cum am suferit o vreme ca nu e gelos. Neam. Deloc. Nada. Nimic. Pai, cum vine asta? Iaca asa, nu cred ca are acest sentiment in el sau in mod clar nu stie/vrea sa il arate. E drept ca nici nu prea i-am dat multe motive sa se manifeste. Eu, in schimb, eram gelozia intruchipata. De-a lungul existentei noastre comune am avut cateva episoade de pe urma carora era sa iasa cu paruiala. Inutila, in fapt. Dar parca mai stii ce e inutil sau nu atunci cand vezi rosu din pricina geloziei? Va spun eu, nu. Amandoi am crescut in timp, separat si impreuna, asa ca eu am invatat sa imi dozez mai bine emotiile de genul asta. Chiar daca uneori imi mai dau tarcoale.

Vi se pare ca suntem prea diferiti? Si eu am avut aceasta impresie o vreme. Pana cand mi-am dat seama ca lucrurile care ne unesc sunt mult mai puternice. Ca impreuna suntem altfel decat separat: mai faini, mai vii, mai frumusei chiar. Si nu am uitat inca raspunsul lui la intrebarea mea: ce sunt eu pentru tine? Cum, ce esti? Esti viata mea!

Etichete: , , , ,

postari similare

by
Previous Post Next Post

Comments

  1. Răspunde

    Diferitilor, sunteti foarte tari asa cum sunteti! Abia astept sa vad cum o sa va impartiti copiii. Atunci sa vezi texte, Irina!

      • Irina Manolache
      • 22 martie 2017
      Răspunde

      Haha, cred ca avem de pe acum o idee despre cum o sa ii impartim! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

127 shares

DESPRE MINE

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

La 5 zile dupa ce am implinit 40 de ani, am nascut-o pe Thea. Ea a fost cea care mi-a implinit viata. Despre implinire si drumul complicat spre fericire, te invit sa citesti aici.
Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.