Pana intr-o dimineata, cand am stiut

Sunt genul de om care are un impuls in a se impotrivi lucrurilor noi. Indiferent ce inseamna asta. Prima oara spun NU, abia apoi ma gandesc daca merita sa ma mai… gandesc, poate imi schimb impulsul. Necunoscutul ma sperie, imi provoaca angoase, asa ca ma feresc de el cat pot. Evident, nu pot tot timpul.

Prima sarcina a fost ceva nou, care initial m-a speriat, dar a fost ceva ce mi-am dorit atat de mult, incat am trecut peste noutate cu ceva mai multa usurinta. A doua sarcina m-a luat atat de pe nepregatite, ca parca a fost de doua ori ceva nou. Si atunci au inceput angoasele, fricile, intrebarile. Dar oare o sa pot? O sa gasesc in mine puterea si rabdarea pentru doi? O sa se adauge iubire la iubirea pe care deja o am pentru Thea sau o sa ramana numai din cea care simt uneori ca da pe dinafara? Eu unde o sa ma mai regasesc in toata aceasta poveste? Eu, cu mine, cu lucrurile pe care imi place sa le fac? O sa pot sa o iau, intr-un fel, de la capat, doar ca de data asta o sa fie putin mai greu? Si cu noi doi ce o sa fie? Timp de unde? Si acum mi se pare mult prea putin, cum o sa-l impartim, atunci cand va fi si mai putin?

Pana intr-o dimineata cand am stiut. Am stiut ca, intr-un fel sau altul, voi gasi resursele in mine pentru a continua. In ciuda oboselii, a ingrijorarii, a noului. Ala de care imi e mie teama. Am stiut ca si daca nu voi avea toate raspunsurile, atata vreme cat nu o sa le caut cu indarjire, ele vor veni. In timp. Am stiut ca o sa am suficienta iubire pentru amandoi. Chiar asa am simtit, ca nu voi lua nimic de la Thea, nu am cum sa iau de la ea, dar chiar si asa, voi avea pentru amandoi. Pentru ca se adauga, nu se imparte. Am stiut ca o sa fie greu, dar ca nu o sa mai am asteptari nerealiste si atunci o sa fie mai bine. Am stiut ca o sa fie oboseala, poate chiar mai multa decat voi putea duce o vreme, ca vor fi momente in care voi spune ca nu mai pot, ca fug si las totul balta, dar ca voi inchide ochii pentru 30 de secunde si ca voi putea sa o iau de la capat. Am stiut intr-un fel extrem de sigur ca o sa fie bine.

Acea dimineata a fost azi dimineata. Cand Thea mi-a luat mana in manuta ei mica si, inca somnoroasa, cu ochiii abia mijiti, mi-a zis cu vocea ei subtire: Mama, te ubec. Pe tine, pe tata, pe bunica si pe Petu. Si a plescait multumita. Atunci am stiut ca o sa fie bine, pentru ca, de fapt, la iubire se reduce totul.

Etichete: , , , , ,

postari similare

by
Previous Post Next Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

66 shares

DESPRE MINE

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

La 5 zile dupa ce am implinit 40 de ani, am nascut-o pe Thea. Ea a fost cea care mi-a implinit viata. Despre implinire si drumul complicat spre fericire, te invit sa citesti aici.
Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.