Inca invat sa las in urma

Nu-i mai mult de o saptamana de cand am mers leganat de la Charles de Gaulle pana in Piata Victoriei pe jos. Era o zi faina, numai buna de plimbat, chiar daca pentru mine aceasta activitate a devenit un fel de sport extrem. Si pentru ca drumul a durat ceva, am avut timp sa insir mental amintiri legate de acel drum si sa constat cat de mult mi s-a schimbat viata in ultimii 3-4 ani. In fata, in Piata Victoriei, era sediul unde lucram la reviste. De cand am plecat de acolo, nici ca am mai scris la vreuna. De aia mi-am si facut blog, ca m-a ajuns dorul din urma. Pe atunci nici nu ma gandeam ca o sa scriu vreodata pe altceva decat pe hartie, mi se parea o idee trasnita si ciudata in sine. Stiu, sunt conservatoare.

In dreapta aleii pe care mergeam, era parcul unde, de 2-3 ori pe saptamana, faceam antrenamente. A fost perioada in care am facut cel mai mult sport si in care m-am simtit cel mai bine eu cu mine. Miscarea ma motiva, ma obosea, dar ma facea de fiecare data sa imi doresc mai mult. Asteptam antrenamentele din parcul Kiseleff, asteptam alergarile din Herastrau, zilele in care faceam miscare erau si cele in care ma simteam cel mai bine, fizic si psihic.

In stanga, am lasat in urma drumul pe care mergeam la clinica pentru monitorizare, inainte sa fac fertilizarea in vitro. O data la trei zile faceam drumul acela cu speranta, cu dorinta ca totul sa fie bine si mai ales sa aiba finalitatea dorita. Din Victoriei, pe jos, pana in Primaverii.

Iar acum, cu burta mare, casa pentru al doilea bebelus la care nici nu visam in urma cu ceva vreme, cu mers leganat si greoi, cu dor de o alergare si de blugii masura 38. Pare ca nimic din ce a fost atunci nu mai e acum. Si e bine asa cum e, drumul pe care merg e firesc si, de cele mai multe ori, nu am motive sa ma uit in urma, ci sa las in urma.

Chiar daca cel mai greu a fost in acesti ani sa constat ca am fost nevoita sa las in urma si oameni, cu care credeam ca voi merge umar la umar multa vreme. Dar nu a fost sa fie. Cand am plecat de la reviste, s-a inchis in urma mea un capitol inclusiv uman, daca pot spune asa. Cu unii nu am mai vorbit de atunci. Pe altii, i-am pierdut pe parcurs, desi credeam ca ne leaga prietenii. Erau insa doar relatii stranse, amicale, dominate de proximitate, care atunci cand nu a mai fost, a disparut si amicitia. La inceput am fost mirata, apoi furioasa, pentru ca in cele din urma, dupa cateva incercari esuate de apropiere, sa ma resemnez. Oamenii se cern, fie ca esti sau nu pregatit pentru asta.

Am lasat in urma de curand chiar un prieten bun si foarte vechi, pe care nu l-as fi pus niciodata pe lista celor care ma pot dezamagi in viata asta. Si totusi, s-a intamplat. A fost o lectie dura, un moment depasit cu greu, din care inca nu m-am decis care e cea mai importanta lectie ce trebuie invatata. Cateva lucruri sunt sigure: sunt drumuri pe care le lasi in spate pur si simplu si stii ca nu te vei mai intoarce pe ele niciodata. Sunt oameni care pleaca de langa tine sau de langa care esti nevoit sa pleci, desi nu te-ai fi asteptat niciodata la asta. Oricat de greu ar fi.

Da, viata mea arata cu totul altfel acum.

Etichete: , , ,

postari similare

by
Previous Post Next Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

0 Distribuiri

DESPRE MINE

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

La 5 zile dupa ce am implinit 40 de ani, am nascut-o pe Thea. Ea a fost cea care mi-a implinit viata. Despre implinire si drumul complicat spre fericire, te invit sa citesti aici.
Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.