A doua oara nu mai e ca prima

La prima sarcina, absolut toata lumea din jurul meu se dadea peste cap si nu stia cum sa ma protejeze mai bine. Pe mine si pe copilul care crestea in burta, evident. “Ai vreo pofta”, “Sa iti aduc ceva”, “Nu te misca prea mult, sa nu iti faca rau, nici prea putin, doar cat sa iti fie bine”, “Vaaaaaaai, a miscat”, “Vaaaai, dar ai mancat suficient?” “Ai greturi?”, “Cu ce te ajut?” erau unele dintre replicile pe care le auzeam cel mai des, de ajunsesem sa fiu usor exasperata, daca va puteti imagina asa ceva, de atata grija. Nu exagerez cand va spun ca lumea era extaziata, asteptasem ani buni sa raman insarcinata si acum parea ca toti isi scot parleala grijilor. Th a fost in cea mai grijulie perioada a lui, desi face parte din acea categorie care mai degraba te lasa sa te descurci pe cont propriu decat sa se tina dupa coada ta. Atunci a facut exceptie, clar.

Cand am ramas insarcinata a doua oara, evident ca primul om pe care, siderata fiind, l-am anuntat, a fost Th. Care avea o zi proasta, asa cum numai zilele de luni pot fi si pe care i-am inseninat-o brusc cu vestea data. Omul s-a bucurat sincer, a intrat in priza planurilor, pe care, recunosc, i le-am temperat in prima faza, pana cand am vazut ca e totul in regula cu sarcina. Urmatoarea anuntata a fost mama, care, daca la prima sarcina era sa lesine de fericire, asa ca tineam otetul la indemana sa nu i se faca rau femeii, ei bine, acum a ramas pe loc, a facut ochii mari si mi-a zis usor inclestata: “Tu ma pacalesti, nu?” “Aaaaaaa, nu!” “Pai cum sa fii insarcinata?” “Adica, ce vrei sa fac, sa iti explic cum s-a intamplat sau ce?”. Primele trei luni de zile suspectez ca nu a trecut peste soc. Nu s-a aratat prea impresionata pana in zilele noastre. Ba chiar cand ma mai vaitam de una, de alta, ma intreba “Pai, cine e de vina?” Nu am inteles exact pentru ce sa fie de vina, dar nici nu mi-am luat inima in dinti sa o intreb, ca mi-a fost teama de raspuns.

Au urmat luni destul de grele pentru mine din mai multe puncte de vedere, fara sa pot insa spune ca am avut o sarcina prea dificila. Ultimele s-au dovedit a fi destul de complicate atat psihic, cat si fizic. Credeti ca am mai capatat jumatate din atentia pe care am primit-o la sarcina cu Thea? Nu va las prea mult in suspans: raspunsul e nu. Luati cu treburi sau nu, aproape aceeasi oameni din jurul meu au ales de data aceasta sa se faca aproape ca nu ma vad. Am mai primit cate un “Vaaaaai, dar ce mare te-ai facut” compatimitor, care m-a facut sa ma simt mai mult rau decat bine, cate o mangaiere sporadica pe burta si cate o incurajare cam barbateasca pe spate. Toate astea, in conditiile in care eu am simitit parca acum mai multa nevoie de atentie decat la sarcina cu Thea.

Cand, ajunsa in pragul depresiei cauzata de lipsa de atentie, l-am intrebat pe Th de ce acum asa si atunci asa, omul a stat si s-a gandit putin (nu e impulsiv din fire) si mi-a raspuns senin si sincer: Pentru ca a doua oara nu mai e ca prima.

Ca sa stiti. Eu m-am lamurit, nu a mai cerut explicatii suplimentare. Insa nici din depresie nu am iesit.

PS: situatia e doar putin dramatizata, pentru impresionare.

Etichete: , , ,

postari similare

by
Previous Post Next Post

Comments

    • Aurelia
    • 4 mai 2017
    Răspunde

    La mine a fost tot asa…si la sora-mea.
    Dar stai sa vezi dupa.
    Ala mic se razbuna, e frumos, simpatic, foarte destept ,etc.

    • Flor
    • 15 mai 2017
    Răspunde

    Si eu am devenit mama la 40 de ani, si mi-as fi dorit sa mai devin a doua oara, insa, nu am reusit sa pacalesc ceasul biologic. Am nascut natural, am facut sport, am nascut fara nici un fel de zgarietura. Nu am avut nici bona si am dormit alaturi dec fetita mea de cate ori era nevoie.
    De plans, nu am lasat-o sa planga si am alaptato pana la 9 luni, atunci am considerat ca ar fi momentul sa incep sa ma refac. L varsta de 2 ani am hotarat sa o desobisnuiesc de suzeta, i-am taiato in bucati mici si dupa 2 saptamani nu a mai pomenit de ea.
    Am urcato in avion de la varsta de 3 luni si am carat-o cu Maxi-Cosi la toate pietele si la toate restaurantele pe unde am fost cu sotul. Doar la spectacole nu am luato in primii 5 ani, dar de acum este mare si merge cu noi peste tot. Are 8 ani si este prezenta la toate evenimentele inclusiv in cadrul firmei.

    Cu bona mai greu, desii mi-as fi dorit un ajutor, dar, cand am vazut eu cum stau lucrurile cu increderea m-am lecuit numaidecat. Mi-am zis, asta este copilul meu si vreau sa fac parte din viata ei 100%. Si asa si este, peste cativa ani va zbura pe drumul ei iar eu nu o sa mai am pentru cine sa ma trezesc sa fac pachetelul de scoala.

    De depresie nici macar nu mai este vorba, ca nu am timp de asa ceva, copil, sot, job, activitati sociale si totul se invarte in jurul meu. Intr-una din zile ii spuneam unei mamici ca nici macar nu am timp sa ma imbolnavesc. Am program bine organizat altfel toata familia ar deveni nelinistaita. Intr-un cuvant, daca devii mama trebuie sa te transformi in zmeu 🙂

    • Dana
    • 17 mai 2017
    Răspunde

    Bebe 2 pe drum, primul trimestru si bebe 1 are acum 1 an si 8 luni, inca alaptata. Panica mare cand am aflat ca sunt iar insarcinata, doar cei din jurul meu care stiu( sotul, mama si medicul cu care am nascut primul bebe) sunt relaxati si ma felicita. Sotul a visat ca o sa fie baietel, mama fericita ca va fi de doua ori bunica mi-a spus ca primul bebe l-am vrut eu si al 2-lea e dar de la Dumnezeu pentru ca T sa nu fie singura. Ceilalti din jur cred ca banuiesc dar o sa ii anuntam oficial la inceputul trim. 2. Eu nu am avut parte de prea multa atentie la prima si nu cer prea mult ajutor nici la a 2 sarcina insa vorbele mamei au fost de mult ajutor sa nu iau vreo decizie gresita in momentele de panica.

      • Irina Manolache
      • 25 mai 2017
      Răspunde

      Felicitari! O sa vezi ca, dupa momentele de panica, apar cele faine. Apoi, iar panica si uite asa, ajungi la finalul unei sarcini cu bebe 2 in brate!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

0 Distribuiri

DESPRE MINE

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

La 5 zile dupa ce am implinit 40 de ani, am nascut-o pe Thea. Ea a fost cea care mi-a implinit viata. Despre implinire si drumul complicat spre fericire, te invit sa citesti aici.
Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.