As vrea sa le fiu cea mai buna prietena

Nu stiu de ce, dar azi mi-am adus aminte de cea mai frumoasa vacanta a tineretii mele. Aveam 20 si ceva de ani, am plecat de acasa cu cortul in spate si nu m-am mai oprit decat la Vama Veche, unde am poposit pentru doua saptamani. Eu, prietenii mei si marea. Nu ne interesau conditiile in care stateam, important era ca suntem aproape de mare, ca aveam un minim necesar de mancare (s-a terminat si ala la un moment dat, dar ne-am descurcat), ca era prin zona o terasa unde puteam sa bem o cafea (erau doar vreo doua in Vama la acea vreme) si… cam atat. Eram tineri, ne voiam boemi (si uneori ne si iesea) si nici nu aveam prea multe griji. Eram fericiti.

A fost una din primele mele evadari de acasa in adevaratul sens al cuvantului. Am fost crescuta cu (prea) multa grija de parinti si de bunici, care credeau ca daca ma tin (aproape) numai pe langa casa ma feresc de potentiale pericole. Oamenii erau bine intentionati, nimic de zis, insa, aceasta grija excesiva a lor, pe mine m-a cam facut sa sufar. Cand eram pustoaica, nu prea puteam sa plec din fata blocului, nu am avut bicicleta pentru ca mamei ii era frica de accidente, erau mereu cu ochii pe mine, asa ca majoritatea lucrurilor le-am facut pe ascuns. Uneori, fugeam din fata blocului si apaream dupa jumatate de zi gata sa suport consecintele, atat de mult imi doream momentele mele de libertate. Pe bicicleta tot am mers, insa pe unele imprumutate pentru 15 minute, cat sa dau 3 ture de bloc si sa le inapoiez prietenilor care uneori se plictiseau de ele. Mi se parea cel mai fain lucru sa ai bicicleta si stiu ca stateam cu nasul lipit de geamul de la magazinul auto-moto-velo-sport, acolo unde era expusa o bicicleta Pegas verde, cu sa lunga si coarne.

Cred ca am avut o copilarie marcata de precautie excesiva, ceea ce a facut din mine un om mai putin aventuros si mai putin spontan decat mi-as fi dorit, de fapt.

Eu sunt o mama destul de batrana, cu multe frici. Ramase tot de undeva din spate, de la prea multe “ai grija sa nu cumva sa-uri”. Si mi-as dori mult ca pe copiii mei sa ii pot creste ceva mai liberi. Sa poata sa se bucure de libertate fara nici un fel de teama, dar cu responsabilitate. Sa se indragosteasca si sa vina sa imi povesteasca ce simt, iar eu sa nu ma panichez ca poate nu iubesc oamenii potriviti – potriviti pentru cine, in fond? Sa poata sa vorbeasca orice cu mine, fara ca eu sa ii ingradesc, sa le pun limite la visuri din prea multa grija. Sa poata sa mearga la mare cu prietenii, sa ii las sa se bucure de viata exact asa cum isi doresc ei, fara ca eu sa fiu supra-protectoare. Sa fie ei, iar ei sa poata fi prieteni cu mine. Asta mi se pare frumos, sa ai copiii prieteni. Sa aiba viata lor, iar eu sa fac parte din ea drept cel mai bun prieten, omul caruia sa ii poata spune tot, fara teama, fara sa fuga atunci cand isi doresc ceva, fara sa se ascunda mai ales.

Nu stiu pe cate din aceste teorii le voi putea pune in practica. Deja am frici, deja ma trezesc ca ii spun Theei uneori prea des ai grija, cand ea, de fapt, se descurca foarte bine si fara acest sfat, deja mi-e teama dea momentul la care o sa o las singura la gradinita, primul moment pe cont propriu al unui copilandru. Deja sunt prea protectoare.

Sper doar ca pe zi ce trece voi fi mai constienta de nevoia lor de independenta. Imi doresc mult sa le dau cat mai putin spre deloc din neintemeiatele mele frici.

Etichete: , , , , ,

postari similare

by
Previous Post Next Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

57 shares

DESPRE MINE

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

La 5 zile dupa ce am implinit 40 de ani, am nascut-o pe Thea. Ea a fost cea care mi-a implinit viata. Despre implinire si drumul complicat spre fericire, te invit sa citesti aici.
Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.