Provocari cu doi copii mici

Cel putin in primele luni, e mai provocator sa cresti doi copii decat am crezut vreodata. Unii spun ca aceasta provocare nu se termina niciodata, eu deocamdata nu pot vorbi decat din experienta celor trei luni in patru. Daca la inceput intrasem intr-o reala panica, gandindu-ma ca nu voi face niciodata fata, intre timp lucrurile s-au mai aranjat, s-au mai linistit, iar eu am mai capatat incredere ca la captul tunelului chiar exista o luminita.

Cand apare ea, unde e bine sa o cautam, care ar fi bine sa ne fie asteptarile am intrebat-o pe Diana Vasiliu, psiholog.

Cum este bine sa reactionam fata de copilul mare atunci cand il agreseaza – chiar fizic uneori – pe fratele bebelus?

Pentru inceput, parintii trebuie sa stie ca odata cu venirea fratelui mai mic, primul nascut se confrunta cu o sumedenie de sentimente complicate, carora nu stie sa le faca fata: gelozie, invidie, ambivalenta – iubire si ura, universul primului nascut se da peste cap cu totul si inevitabil vor aparea trairi negative, de care parintii in prima faza se vor speria, dar care, odata cunoscute, pot fi intelese si integrate. Parintii insisi au de facut un travaliu al lor, de trecere de la trei-ul atat de familiar, la mai mult. Deci daca parintii, adultii, au la randul lor sentimente complexe pe care trebuie sa si le recunoasca, e firesc ca si copiii, primii nascuti, sa se confrunte si ei cu propriile angoase.

Revenind acum la intrebarea ta, este important ca sentimentele fratelui mai mare sa poata fi „traduse” de parinti, asa incat copilul sa stie ca ceea ce simte e normal, are un nume si mai ales, ca, desi e o traire eminamente negativa, alimentata si de agresivitate pura, parintii nu se sperie de ea si au capacitatea sa o accepte, impreuna cu trairile pozitive (care fireste sunt mult mai usor de tolerat, nu?). Insa, totodata, copiii trebuie protejati si tinuti in siguranta, deci daca observam ca bebelusul nu e in siguranta, luam masuri, discutand cu fratele mai mare despre sentiementele lui, despre consecintele ideilor pe care le are si asa mai departe. Adesea, din frica, parintii izoleaza bebelusul de fratele mai mare sau il pedepsesc sever pe cel mare atunci cand „il ataca” pe cel mic (orice ar insemna „atac”: o muscatura, o ciupitura, o palma etc.), transmitand astfel ideea ca fratele cel mare este deosebit de periculos. Subliniez: sentimentele in sine nu sunt periculoase; neintelegerea lor se simte ca fiind periculoasa.

Pentru ca a vazut ca mama este cea mai mare parte din timp ocupata cu bebelusul, fratele cel mare se refugiaza in bratele tatalui. Mama devine in ochii lui un fel de cantitate neglijabila, desi exista momente in care copilul mare ii resimte lipsa. Cum face mama sa „recastige” terenul pierdut”?

Cred ca mamele pot sta linistite; isi au locul asigurat in inima copilului. Dar copilul are si el nevoi, asa incat cineva trebuie sa i le indeplineasca, iar daca acel cineva este tatal, cu atat mai bine! Mamele care se simt parasite, pedepsite, abandonate, isi pot explora propriile sentimente, pentru a vedea de ce se simt asa. Pe de alta parte, modul in care o mama se simte ne poate da informatii despre cum se simte copilul insusi, care nu are capacitatea de a verbaliza ceea ce traieste in interior si atunci se „foloseste” de adultii din jur, pentru a-si comunica inconstient trairile; este un mod de comunicare extem de subtil si de misterios, dar care totusi se intampla. Si atunci, ne putem intreba: oare copilul meu vrea sa ma recastige? Eu, mama, sunt „terenul lui pierdut”? Oare nu cumva el se simte ca fiind „cantitate neglijabila”, de cand a venit „concurenta” in casa? E de vazut. In tot cazul, tranzitiile sunt dificile la orice varsta, dar ele sunt tranzitii – o noua ordine se va aseza la un moment dat.

Uite, sa luam un exemplu concret: si-a patat cu buna-stiinta o haina preferata. Incepe sa planga si vrea sa repare situatia pe loc: sa fie haina ca inainte. I se explica ca asa ceva nu e posibil si de aici incepe un tantrum puternic. Exista vreo modalitate de evitare a tantrumului?

Pai daca vorbim de fratiori care apar de te miri unde si strica armonia, fireste ca primul nascut va dori ca lucrurile sa fie ca inainte, nu? Ceea ce, ca si in exemplul cu haina patata, nu e posibil. Confruntarea cu realitatea e dura la orice varsta. Fie ca stricam o hainuta preferata, care nu mai poate fi reparata, fie ca stricam o relatie care nu mai poate fi reparata, confruntarea cu limita dura a realitatii ne pune tuturor probleme. Cu atat mai mult copiilor, care traiesc pe taramul magiei, unde adesea exista „undo”. Si poate ca ce e mai dureros de confruntat, repet, la orice varsta, este pierderea. Tantrumurile, acele crize de furie specifice varstelor mici (desi, sa fim seriosi, si noi, ca adulti, adesea facem „tantrumuri”, doar ca ale noastre sunt acceptabile social intr-o oarecare masura si vorba ceea, adultii au voie), sunt alimentate de multi factori, de la cei fiziologici care scad tolerabilitatile la stimuli (un copil obosit sau infometat va avea fitilul mult mai scurt decat un copil cu nevoile de baza satisfacute, nu? Ca si adultii, de altfel.), la cei emotionali, care sunt mai greu de ghicit. Teama de „rasfat” sau teama de „tantrum” spun mai multe despre noi, ca parinti sau ingrijitori decat despre copilul in sine. Poate ca mie mi-e foarte greu sa ma simt criticat cand cel mic trage un urlet ascutit in magazin, ca vrea oul ala de ciocolata. Poate ca mie, de teama de a nu ma pune in situatii dificile, mi-e mai usor sa-i spun ca nu are voie mai nimic si atunci copilul, firesc, se revolta. Nu cred ca putem evita complet crizele de furie, pentru ca ele se intampla si pe fondul fragilitatii biologice a copilului, ca sa nu mai spun psihice, dar cred ca un copil care e luat in seama si caruia i se da o marja de autonomie si decizie va fi mai putin furios decat un copil frustrat, minimizat, neluat in seama, neintrebat, ne-vorbit etc. Reiau totusi ideea de mai sus ca facem cat putem si cum putem si atata timp cat copilul e in siguranta (de pilda, nu ar fi in siguranta daca l-am pocni, nu? sau nu ar fi in siguranta daca i-am permite sa se dea cu capul de pereti) si avem o minima inclinatie la a vedea universul si prin ochii lui, chit ca dorintele lui nu pot fi puse in pracica, dar macar da, am vazut ce vrei si stiu ce simti, atunci lucrurile devin mai tolerabile, treptat, pentru toti.

Vedem ca este un copil capabil sa asimileze multe cunostinte. E ok drept urmare sa lucram cu el in directii poate precoce pentru el, de genul invatam alfabetul si cifrele inainte de, sa zicem, trei ani?

Aici, educatorii pot spune mai bine ce e potrivit pentru un copil, în funcție de vârstă. Dar cred că ritmul copilului e cel mai bun indicator. Dacă dorința de a cunoaște, de a explora, de a înțelege ce înseamnă „furnicile” astea misterioase de pe pagină, de ce să nu-i răspund curiozității? Că e prea mic? Nu este oare treaba mea să-i deschid lumea copilului și să i-o prezint? Dacă eu îi refuz accesul la această cunoaștere, o fi bine pentru el? Mă întreb doar. La polul opus, disperarea de a pompa cunoaștere în copiii care nu o doresc încă, mi se pare la fel de discutabilă. Meditații la engleză, lecții de balet, curs de programare, înot și mai știu eu ce, toate aglomerate în spațiul interior al unui copil care nu știe să spună „Nu”, altfel decât prin comportamente ostile sau, mai grav, prin somatizări. E un grafitti prin tot orașul la modă acum. Zice: „Privește cerul”. Parafrazându-l, aș zice: „Privește-ți copilul”. Acolo, în relația cu el sunt toate răspunsurile. Și subliniez: în relație. Acolo. La firul ierbii, respectiv al covorului, unde se joacă și se „joacă” multe scenarii, dileme, probleme, supărari etc. Nicio carte din lume, niciun curs, nicio metodă de parenting nu știe nimic despre tine și nici despre copilul tău. Cum ar putea să știe? Cum ar putea un trainer sau un guru de parenting să te cunoască? Dar pe copilul tău? Dar familia voastră?

Revenind la întrebarea ta, când nu mai știm ce e de făcut, când simțim că apar dezechilibre, când angoasele ne copleșesc, e bine să mergem la specialist. Educatorul, logopedul, psihoterapeutul de copii, terapia de familie, psihoterapia individuală… acolo se fac analize și suntem cunoscuți cu adevărat. Și numai privind contextul în complexitatea lui putem spune dacă ceva din ce fac cu copilul e de preferat să opresc sau dimpotrivă, să adaug acolo unde ceva lipsește.

Însă câtă vreme relația cu copilul e abordată cu iubire, bunăvoință și curiozitate (da, sunt curios cine va fi copilul meu!), premisele pentru o bună dezvoltare sunt îndeplinite.

Etichete: , , , ,

postari similare

by
Previous Post Next Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

105 Distribuiri

DESPRE MINE

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

La 5 zile dupa ce am implinit 40 de ani, am nascut-o pe Thea. Ea a fost cea care mi-a implinit viata. Despre implinire si drumul complicat spre fericire, te invit sa citesti aici.
Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.