S-a facut 1 an de Petru!

30 mai, acum un an.

La 4 dimineata eram la spital. Noi si cei de la receptie. Ma pregateam sa il nasc pe Petru, sosit la noi pe neasteptate, sa ne completeze familia de trei. O lasasem pe Thea la bunica si inca imi mai aduc aminte sentimentul sfasietor pe care l-am avut atunci cand a plecat de mana cu buni. Stiam ca nu o sa o mai vad patru zile, imi era extrem de teama sa nu mi se intample ceva in timpul operatiei, avusesem prea putin timp cu ea. Dar mai ales stiam ca viata noastra se va schimba fundamental dupa venirea lui Petru. Timpul nu avea sa mai fie la fel pentru nici unul dintre noi. Anxioasa si cumva nerabdatoare, am plecat, asadar, in zorii zilei sa il cunosc pe Petru. Mic, sfrijit si foarte linistit, si-a facut repede intrarea in familia noastra si si-a ocupat locul de mezin.

30 mai 2018.

A trecut un an. Nici prea repede, nici prea incet. Daca va asteptati sa va spun ca a fost usor si totul roz, in cazul meu nu am simtit lucrurile chiar asa. Pe de o parte, pentru ca, atunci cand am ramas insarcinata cu Petru, inca nu ma refacusem complet dupa sarcina cu Thea. La numarul de kilograme ma refer. Corpul mi s-a transformat mult in timpul sarcinii cu Petru si inca nu a ajuns nici pe departe la starea lui normala, nici dupa 1 an. Lupt pentru asta si sper sa ajung unde am nevoie sa fiu. Apoi, primele luni au fost tare dificile. A inceput oboseala, care continua pana in zilele noastre. Acomodarea Theei cu noua situatie a fost grea, mai cu seama in primele trei luni. Si da, au fost momente in care eram sigura ca nu o voi scoate la capat. Am scos-o pana la urma, chiar daca Petru este un copil solicitant, iar Thea are nevoile ei evidente si care trebuie si ele indeplinite. Asadar, nu, nu mi s-a parut si inca nu mi se pare usor cu doi copii.

Doar ca… e un paradox in toata aceasta poveste. Sunt dimineti in care ma trezesc ametita de nesomn, cu o dorinta acerba de liniste macar pentru 5 minute. Ma tarai greu pana la bucatarie si ma uit cu un ochi in camera lor. Se joaca, rareori in liniste, dar se joaca. Petru vrea sa mearga. Stie sa spuna mama, tata, Toto (numele unui catel din fata blocului), stie cum face ham, ne face pa cand pleaca afara si ne da pupici. Si, cumva, asta e totul. Intr-un mod absolut miraculos, copiii pot sa topeasca, fie si temporar, oboseala. Si dorinta de liniste.

A trecut un an de cand eu sunt mama a doi copii. Am doua minuni care mi-au fost daruite. Pentru ca nu voi uita ziua in care au iesit analizele hormonale si nu aveam rezultate prea bune. Si nici rezultatul nereusit al unei fertilizari in vitro. Si nici momentul in care, la 38 de ani, m-am intrebat daca voi fi mama vreodata. Petru face azi 1 an. El si Thea sunt sanatosi. Noi suntem pe langa ei, incercam sa ii crestem frumos. Si asta e tot ce conteaza.

La multi ani, minune!

Etichete: , , ,

Related Posts

by
Previous Post Next Post

Comments

    • Aurelia
    • 5 iunie 2018
    Răspunde

    La multi ani copil frumos !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

0 shares

DESPRE MINE

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.

La 5 zile dupa ce am implinit 40 de ani, am nascut-o pe Thea. Ea a fost cea care mi-a implinit viata. Despre implinire si drumul complicat spre fericire, te invit sa citesti aici.
Buna! Eu sunt Irina, mama la 40 de ani.
Shares