Cu sarcina pe ultima suta de metri

Vazandu-ma inca leganata, burtoasa si cu picioare triple fata de cat le am de obicei, oamenii care ma cunosc si ma vad in aceasta stare ma intreaba, aproape invariabil, daca mai e mult. Ei bine, nu, nu mai e mult, tot ce sper e ca mai e cat trebuie. In sensul in care medicul meu e plecat din tara, asa ca sper ca bebe sa nu se grabeasca sub nici o forma si sa stea cumintel, ca sa nasc cu omul in care am incredere si care mi-a urmarit toata sarcina.

Ultima luna mi s-a parut cea mai grea. Stiu ca si la Thea a fost greu pe ultima suta de metri, mai ales ca nu mai puteam dormi noaptea, ceea ce acum, slava Domnului, nu este cazul. Reusesc sa adorm si readorm mai bine decat mi-as fi imaginat, dar, cu toate astea, sunt destul de obosita peste zi, asa cum ii sta bine unei femei foarte gravide, in ultimul trimestru. Spuneam ca a fost greu pentru ca mi s-a parut ca timpul se taraste, asa cum numai el stie sa faca atunci cand iti doresti sa treaca mai repede. In plus, in ultimele trei saptamani mi s-au umflat foarte tare picioarele, experienta pe care nu am avut-o la precedenta sarcina. Atat de tare, incat ma doare pielea de pe suprafata labei piciorului. La una din monitorizari, au aparut contractii pentru linistirea carora a fost nevoie de perfuzii, iar acum trei zile m-am pomenit pe cap cu tensiune 14 cu 8. Minunat, ce sa zic?

La toate astea e musai sa adaug faptul ca ma misc extrem de greu, ca nu ma mai pot apleca si nici voie nu mi se mai da. Ca obosesc extrem de repede – nu imi imaginam, de exemplu, ca poti obosi numai daca faci patul. Burta e mare, dar ce este cel mai important e ca bebe era bine la ultimul control.

Am mers la consultul pre-anestezie la clinica unde urmeaza sa nasc. Dincolo de faptul ca spitalul mi s-a parut extreeeem de aglomerat, am mai si ramas in lift, in drum spre cabinetul unde eram programata. Asa, ca sa stiu o treaba, avand in vedere ca tot imi e teama maxima de lifturi. Noroc ca mai eram cu cineva din spital care a stiut ce sa faca, se pare ca acel lift a mai avut probleme, pentru ca ar fi fost mult mai dificil pentru mine daca eram singura si foarte burtoasa. La consult, o doamna extrem de draguta si mereu cu zambetul pe buze, medicul anestezist adica, s-a mirat ca nu am la activ decat o operatie de cezariana (nu stiu de ce ar fi fost musai sa mai fiu taiata pan’ la 42 de ani, dar ma rog), mi-a expus riscurile, din care am retinut ca pot sa vomit pe masa de operatie – lucru de care imi este extrem de frica – si ca pot sa raman paralizata in urma injectiei peridurale. Fain, ha? Am plecat, asadar, destul de “binedispusa” dupa acest consult, dar am avut grija sa o iau pe scari, la vale, 8 etaje. Mai bine decat sa raman singura in lift, nu?

Apoi am venit in parc, unde era Thea cu bunica, si am fost cumva nevoita sa asist la povestile tuturor femeilor cu copii de acolo, care, vazandu-ma foarte gravida, au tinut sa isi expuna propriile experiente despre nastere. Nu ca m-ar interesa, dar cele mai multe au iesit un pic sifonate si tin sa imi spuna asta cand eu mai am mai putin o saptamana si nasc. De ce oare? Th zice ca sa nu le aud, eu nu pot sa fac asta, ca nu mi-e felul, ba mai mult, le mai si trec prin filtrul personal, pe ideea Daca mi se intampla si mie asa?

In rest, numai de bine. Am avut zile extrem, extrem de ocupate cu munca mea, chiar si asa, pe ultima suta de metri, si poate ca a fost mai bine, pentru ca am avut mintea ocupata si cu altele. Insa, acum in timp ce scriu, imi dau seama ca mai e foarte putin, ca in acest weekend trebuie sa pun ultimele lucruri la punct, sa fac un mini-bagaj… Si gata, ma cuprind emotiile strasnice, zau. Sunt ultimele zile in trei, atat de aproape de inceputul aventurii in patru…