Mami, vreau sa ma ghemuiesc la tine in brate!

Si-a pus bratele in jurul meu si mi-a zis cu glas moale, de copil semi-adormit: nu vreau sa dorm, vreau sa ma ghemuiesc la tine in brate. In living il auzeam pe Petru cum plange, pentru ca si el voia sa fie adormit, insa nu cu bunica, ci tot cu mine. Am inchsi ochii si am imbratisat-o cu putere, m-am pierdut in mirosul ei de copil, am agatat timpul si l-am rugat sa se opreasca, sa ma lase sa o tin asa pana adoarme, fara ca asta sa insemne ca Petru are de suferit. Plansul micutului m-a trezit insa la realitate. Cum fac acum sa ma impart?

Pentru ca a fost bolnav, Petru a petrecut mult timp in bratele mele. Aici ii placea sa stea, aici se linistea, iar eu as fi dat orice ca el sa fie bine. Thea insa a avut de suferit si, cel mai probabil, s-a simtit data la o parte si nebagata in seama pentru ca atentia a fost concentrata pe Petru. Au fost dati cand a vrut in brate si nu am putut, fiindca purtam un Petru incins la 40 de grade. A resimtit asta si si-a cerut drepturile, si-a exprima frustrarile sub forma unoara dintre cele mai urate tantrumuri pe care le-a facut pana acum in cei trei ani.

Sufletul meu a plans de atatea ori dupa ea, dupa timpul impreuna cu ea, dupa adormitul in tihna, dupa statul langa ea pentru a o privi doar cum adoarme. Dupa tinut de mana. Si atat. Unul din lucrurile de care mi-a fost teama a foat ca nu o sa am cum sa ma impart. Ca atunci cand amandoi vor vrea in acelasi timp, unul nu va avea. Ca ghemuitul si numaratul respiratiilor vor fi un lux. Cel putin pentru o vreme.

O las sa se ghemuiasca si imi inchid urechile. Sta linistita cateva secunde, apoi o aud spunand: Mami, Petru plange, hai la el.

Da, iubirea mea s-a facut mare. Insa uneori ii place sa fie mica. Si mie. O iubesc. Si mi-e dor de ea. In fiecare zi.